Prin manifestarea acceptării ființei tale în imperfecțiunea sa umană și în minunăția ei spirituală, inima ți se deschide. Larg. Cuprinzător. În mod uimitor. Magic. Misterios.
Îți sună pompos cuvintele de mai sus? Chiar am impresia că nu pot reda uneori, orice cuvinte aș folosi, ceea ce trăiesc când mă trezesc a fi pe Calea Iubirii.
Poetă nu mă consider, boemă poate, artistă nu cred, creativă poate, în continuă căutare și minunare, da.
Inima ne poate fi deschisă de atât de multe lucruri…iar cine nu a experimentat asta se poate uita ciudat la cei pentru care acesta este adevărul lor în moment.
Suferința este una dintre cele mai întâlnite modalități prin care inima noastră devine receptivă la mediul înconjurător, dar mai ales la interiorul ființei umane.
Paradoxal, cu cât mai multă suferință permiți să curgă prin tine, cu atât mai multă iubire se va revărsa asupra ta, mai multă grație te va încălzi, va înmuia răceala și rigiditatea din tine, va îngriji rănile sufletului tău, va pune balsam peste durerea adâncă a experiențelor tale.
Pas cu pas prin viață și prin procesul tău interior, vindecarea se va produce, o vindecare ce are ca sinonim transformarea. Iar ca transformarea să aibă loc, e nevoie să permiți procesului să aibă loc și să-l trăiești până la capăt cu fiecare situație/temă pe care o surprinzi că a revenit în viața ta. Așa descoperi că meriți să trăiești libertatea de a iubi și de a fi iubit/ă.
Cum să recunoști iubirea fără să recunoști suferința? Cum să fii recunoscut/ă pentru esența ta dacă tu nu te vezi pe tine, nu te accepți pentru energia ta unică, imperfectă, hazlie, senzuală, echilibrată, blândă, întunecată, luminoasă?
A-l recunoaște pe celălalt pentru ceea ce este, nu pentru ce vrei tu să fie, te ajută să te recunoști tu pe tine pentru cine ești. Și atunci îți dai voie să iubești și să-l întâlnești pe celălalt pe Calea Iubirii…acolo unde totu-i limpede, e clar, e gol și plin în același timp, e vizibil și invizibil, acolo unde totul e lipsit de sens și totu-i doar sens.
Fiecare suflet are muzica sa, iar în iubire își cântă propria melodie. A-i recunoaște melodia sa și a o aprecia face ca inima ta să o simtă, să se lase atinsă, să danseze pe ce aude, să plângă și să zâmbească, să facă spațiu pentru ca melodia celuilalt să co-existe cu a ta, cu a altora.
O co-existență de vibrații diferite, de tonuri și mișcări diferite. Iar între ele, o profunzime ce conectează totul. O liniște iubitoare. O iubire eternă, dincolo de timp și de spațiu.
Cum recunoști toate acestea?
Prin deschidere…
Rămâi în Receptivitate, contemplă și ascultă: https://www.youtube.com/watch?v=XNfyfHoBN5Y
Mulțumesc cu recunoștință, fie să ne întâlnim pe Calea Iubirii 🙏🤍☀️.