Procesul interior de trecere de la o frecvență joasă la o frecvență înaltă este pavat cu multe provocări, în fond, este firesc să fie așa, căci este nevoie să ne trăim destinul.
A simți linia fină între momentele când forțăm să se întâmple lucrurile după cum dorim și momentele când lucrurile se întâmplă după cum dorim, face diferența între a ști când trăim un salt interior și când trăim o prăbușire.
Pentru a recunoaște astfel de momente și situații este necesar să cultivăm liniștea interioară. Pentru mulți asta este imposibil de realizat raportat la felul în care li se desfășoară viața. Pentru alții, liniștea nu este ceva de interes. Pentru unii însă, printre care mă aflu și eu, liniștea este acel spațiu paradoxal din mine: este inconfortabil și totuși este ceea ce caut, ce am nevoie.
Nu dintotdeauna am simțit existența acestui paradox. Nici nu știu dacă așa va fi mereu, însă așa este acum. În acest disconfort interior îmi găsesc răspunsurile la întrebări, îmi găsesc pacea și mai ales îmi reamintesc de iubirea de sine.
Asociez acest fapt cu o formă de manifestare a geniului. Astfel de momente în care simt nevoia de liniște se reîntorc, aproape zilnic. Și mă bucur că se întâmplă astfel, fiindcă am ocazia să-mi curăț aura, să-mi transform energia, să mă conectez la creativitate, să-mi găsesc centrul și să-mi reamintesc de viziunea asupra lumii și a vieții pe care o port în inima mea.
Practic, momentele de liniște, de solitudine sunt cele prin care îmi deschid percepțiile, mă conectez la puterea mea interioară și îmi amintesc de calea fără efort. Privesc astfel, cu ochiul interior, dintr-o postură detașată, la durerea pe care o resimt fizic și emoțional, cât și la modurile diverse, chiar ingenioase ale minții prin care aduc judecata asupra mea sau a orice din exteriorul meu.
Păstrându-mi centrarea cu ajutorul respirației profunde, simt cum energia se mișcă între corpurile ființei mele și între chakre. Fiecare emoție alimentează un alt fel de gând, fiecare gând răsună aparte în puncte energetice diferite. Și încep să ascult asta.
Ascult ce mă doare, ascult frica, ascult neputința și ascult sabotarea. Lupta aceasta interioară între a fi și a fi într-un anume fel, lupta între a face ce mă pasionează și a mă simți rușinată sau vinovată pentru asta, lupta dintre a mă conforma și a fi rebelă, lupta…
Pe măsură ce ascult mai profund, zona din spatele buricului începe să pulseze, ca și cum inima mi s-a mutat acolo. Zona gâtului se activează, își cere partea de exprimare, plămânii și plexul solar o iau la galop, e nevoie să respir conștient și profund ca să permit alchimizării să se întâmple. Simt disconfortul, dar simt și focul interior ce vrea a fi eliberat de strânsoarea non-geniului, a condiționărilor și a tuturor limitărilor. Furia asta are nevoie de o exprimare transformatoare. Deodată-mi îndrept coloana, iar corpul cere să se miște, să sară, să danseze haotic, abstract! De fapt, corpul strigă la mine să fie dansat, să fie mișcat, să fie purtat de energie, fără ca eu să mai încerc să-l controlez din nou și din nou cum ar trebui să se miște, cum ar trebui să se poarte, ce ar trebui să simtă și mai ales cum ar trebui să arate.
Wow… Controlul e cel care m-a adus aici, în punctul inevitabil al manifestării geniului.
Vrând să știu tot, vrând să se întâmple exact cum cred că vreau m-a adus în punctul de a nu mai ști ce vreau, ce-mi place ori displace, ce e ok sau nu, ce e real sau nu. Controlul m-a adus către autenticitate. Către a nu ști mental, ci către a simți. A simți viața și ghidarea ei, a mă lăsa mișcată și purtată, pentru a mă reîntâlni cu inima mea.
Când totul devine confuz și complicat, îmi amintesc de mesajul inimii: alege calea ușoară, relaxează-ți mintea și corpul, ai încredere deplină în tine, în proces tău unic, în viață și urmează-ți intuiția, mergi dincolo de logic, accesează abstractul. Împacă-te cu tine și îmbrățișează ceea ce trăiești acum. Respiră profund, eliberează-te de tensiuni. Fă spațiu armoniei să se așeze, fă loc pentru liniște…fă loc pentru tine, în tine.
În astfel de clipe percepția-mi este deschisă, iar miracole se întâmplă. Totul devine mai ușor, mai simplu. Înțeleg, învăț, mă predau total…momentului prezent.
Conectarea la esență este ceea ce ne lipsește atunci când, dintr-un motiv sau altul, uităm să fim naturali, ori ne pierdem cu gândurile, cu emoțiile. Epuizarea la orice nivel ne scoate din armonia universală, ne scoate din flux, din sincronicități, din a fi pe calea ușoară a trăirii vieții.
Geniul nu poate fi manifestat forțat, însă manifestarea sa ne face să înțelegem forțarea în diferitele ei exprimări, atât la noi înșine, cât și la cei din jur. Forțarea, atunci când o surprindem, ne amintește că se întâmplă din cauza a ceva ce facem sau a ceva ce nu facem, precum faptul că nu ne trăim viețile în acord cu cine suntem. Forțarea ne amintește de rănile noastre și, cum toți avem așa ceva, prin urmare suntem impactați de felul în care reacționăm, de deciziile pe care le luăm deoarece destinele noastre se întrepătrund.
A conștientiza cu ce anume contribuim fiecare la realitatea pe care o trăim chiar acum, la provocările pe care le trăim chiar acum, este o misiune de-o viață. Am observat în cazul meu cum pot face trecerea de la frecvență joasă la o frecvență înaltă. Această trecerea implică exersarea receptivității, flexibilității, răbdării și o deschidere din ce în ce mai largă asupra vieții cu fiecare experiență pe care o trăim atât noi, cât și cei din jurul nostru. Suferința are nevoie să fie văzută, acceptată și transmutată. Mental nu putem planifica toate acestea, nici măcar nu e nevoie, căci, lăsându-ne pe mâna vieții, ea ne va arăta cum să facem toate acestea.
A ne preda vieții înseamnă a permite geniului interior să se manifeste din ce în ce mai des, asta înseamnă pe de o parte să ne confruntăm cu un disconfort interior firesc în mod conștient, iar pe de alta parte înseamnă să trăim fiecare moment de prezență cu simplitate și smerenie, cu recunoștință și bucurie, cu iubire și onestitate, ca și cum suntem pregătiți în orice clipă să murim.
În fond, asta se petrece: murim, metaforic, cu fiecare moment în care ne detașăm de trecut, de răni, de iluzii, de viitor, de frică, de control, de a încerca să trăim viața versus chiar să o trăim cu asumare și responsabilitate, cu ușurință și bucurie, murim cu fiecare experiență avută și cu fiecare adevăr rostit, încât astfel, viața se poate transforma la nesfârșit, iar noi o dată cu ea.
Există un ‘timp’ și un ritm pentru orice. Ascultă cu răbdare. Vei simți când să te pui în mișcare și când să aștepți. Așa vei ști când știi și când nu știi. Liniștea este cheia. Geniul tău are nevoie de liniște, încredere și iubire ca să se manifeste liber și în acord cu Întregul. Oferă-ți asta💜.
Enjoy your beautiful, powerful and unique ride! 🙏
Excelent articol! Surprinde într-o manieră calda, maternă, integratoare elogiul adus liniștii interioare, spațiului sacru al inimii plin de infinite potențialități din care toate se nasc și în care toate se întorc. Mulțumesc din ❤️!